Călător pe meleaguri străine
Scriu aceste rânduri într-un moment de respiro, într-o cameră de hotel in Einsbach, Germania, ascultând Pasărea Colibri - Dealul cu dor. Mă gândesc la calea străbătută până aici şi cât mai am de-acum încolo. Am plecat din ţară, am trecut prin Ungaria, Austria şi Germania, am ajuns în Franţa. Am văzut Budapesta, Viena, Munchen, Karlsruhe, Strasbourg, Nancy şi Paris. La întoarcere am văzut Stuttgart-ul, iar mâine mă voi urca iar în maşină şi voi vizita Salzburg, Graz şi ce-oi mai apuca dup-aia prin Austria şi Ungaria. Am ajuns la circa 2400 kilometri de casă cu maşina proprie, mergând pe autostrăzi, drumuri naţionale şi regionale şi pe jos. Câte-am văzut, câte-am auzit, câte-am mirosit şi câte-am atins, nu credeam ca se poate vedea, auzi, mirosi şi atinge într-o singură călătorie. Am mers câte 8-10 ore pe zi cu maşina, m-am plimbat pe jos câte 3-4 ore, am navigat cu GPS-ul toate ungherele Europei şi peste tot a fost frumos. Şi acum mi-e dor de ţară, iar după ce-am văzut până acum, ce urmează pare insignifiant. Deja sunt pe partea descendentă a curbei lui Gauss, vârful fiind Parisul şi spectacolul din Nancy. Sunt obosit. A fost şi este în continuare superb şi extraordinar şi iar superb, am făcut vreo 1500 de poze, numai una şi una, dar sunt frânt. Vreau să mă plimb în continuare, vreau să merg unde n-a mers nimeni, vreau să văd şi să aud şi să miros ce nu am mai simţit până acum. Şi sunt frânt. Şi-mi place. Clipeşte cursorul în faţa mea şi-mi aleargă diverse gânduri prin minte. Mi se închid ochii. Trepiedul meu de un metru şi-a făcut toţi banii. În Austria e plin de români, în prima benzinărie din Austria era coadă de vreo 50 de persoane, 90% români, aşteptând să-şi cumpere vignietă. Şi cred că dormeau în parcare. Franţujii sunt nişte împuţiţi cu drumurile. Au autostrăzi bine puse la punct, dar la fiecare aproximativ 50 de kilometri sunt puncte de plată. Pentru 150 de kilometri de autostradă am plătit vreo 11 euro - în comparaţie cu Germania unde nu e niciun fel de taxă, Austria unde vignieta de 10 zile costă 7,40 euro sau Ungaria unde vignieta de 10 zile costă 14 euro. În schimb, tot francezii au nişte drumuri rurale superbe, bine puse la punct şi foarte libere, localităţile sunt pitoreşti şi peisajele fantastice. Şi-s gratis. Şi-s mai scurte. Neamţul de rând nu vorbeşte o boabă de engleză, iar dacă-l întrebi de franceză, se strâmbă. Între Austria şi Germania, precum şi între Germania şi Franţa nu mai există niciun fel de vamă, doar o placă simplă care să-ţi atragă atenţia că ai schimbat ţara. GPS-ul cu iGo MyWay, cu toate belele lui, a fost absolut necesar. Nu ştiu ce ne făceam fără el. Parisul este, într-adevăr, fantastic. E frig. E mult mai frig prin ţările astea vestice, ziua 15 grade, noaptea 4-5. Nemţii sunt foarte politicoşi. Din toate punctele de vedere, atât cu tine ca persoană cât şi în trafic. Totul e ordonat, aliniat, aranjat, curăţat. Francezii sunt o undă mai vivace, totul e un pic mai neîntreţinut şi mai dezordonat. Sunt distraţi. Unde în Germania toţi pietonii stau la semaforul roşu indiferent dacă vine sau nu vreo maşina, în Franţa se trece pe roşu ca la noi. Peste tot se fumează. Iniţial am zis că nu fumez pe stradă că nu ştiu care-s legile şi regulile şi poate mă trezesc cu vreo amendă, dar am descoperit că n-au nicio problemă de genul. În Germania şi Austria se fumează mai pe la colţuri şi nu chiar în mers, e adevărat, şi nu se aruncă ţigările pe jos. Dar în Franţa se fumează pe stradă, se aruncă mucurile pe jos, se fumează în majoritatea localurilor şi nu se strâmbă nimeni. Berea nemţească nu se compară cu ce bem noi pe-acasă. Cafeaua franţuzească nu se compară cu ce bem noi pe-acasă. Croissantele şi baghetele franţuzeşti nu se compară cu ce mâncăm noi pe-acasă. Da, bine, există produse de lux. Eu nu le cumpăr. A, da, în hotelaşul ăsta din Einsbach se fumează peste tot. Şi au halbe de bere de un litru la 5 euro. Nemţii bagă-n ei ca sparţii. Asta din partea unui om care nu mănâncă chiar puţin. Şi nu se îngraşă ca americanii sau englezii că nu mănâncă rahaturi, ci mâncare gătită. În Germania parcă au umblat la saturaţia culorilor - iarba e mai verde, casele albe sunt mai albe, cerul e mai albastru. Pe francezi îi întelegi uşor chiar dacă nu ştii nu-ştiu-ce franceză, sunt foarte expresivi. La nemţi şi austrieci te uiţi ca mâţa-n calendar. Ungurii ştiu engleză. Vameşii austrieci sunt împuţiţi - sau obişnuiţi, depinde de unghiul din care privim problema - cu românii. Parisul e magnific. Am mai zis, nu? În vreo 8 ore o iau de la capăt. Ce vânt de libertate şi rătăcire. Mi-e dor de mare.
